Jurnal de coronavirus. Zilele 10,11,12.

Jesus, iar au zburat zilele și nu am apucat să fac lucrurile pe care mi-am propus să le fac de această pandemie.
Printre ele și ordine în garaj, unde nu mai ai loc să depozitezi nimic la întâmplare, că deja s-a abuzat de acest lux. Acum abia mai avem loc să trecem dintr-o parte în alta. Și strâns legat de această acțiune este și cea de colectare și înșiruire a materialelor aferente celorlalte hobby-uri pe care mândră le posed. Nu încep să le enumăr, suficient să zic doar că îmi ocupă jumătate de garaj.

De când nu am mai vorbit(singură) a trecut ziua de miercuri în care am încercat, într-adevăr, să fac cannoli, așa cum îmi propusesem, doar că rețeta aleasă nu a fost cea mai fericită și mi-au ieșit mai mult goggoșoli decât cannoli, dar le-am mâncat oricum, și nu numai pentru că am o sensibilitate pentru defavorizați, dar chiar erau bune. O să mai încerc și alte rețete, până reușesc, că nu degeaba am căutat prin toată Franța vin Marsala și nu am găsit, de a trebuit să-mi aducă o prietenă o sticlă din Italia. (între timp îmi luasem și eu din România, așa că am acum la vin Marsala cât sa-mi deschid cannolerie. Numa' rețeta să-mi iasă..)

Ca o mică paranteză, apropo de perioada asta de carantină, cred că vecinul de lângă casa noastră se simte singur. A scos săptămâna trecută plasa de pe gardul despărțitor, spunând că urmează să o schimbe, și de atunci.. sufletul. Nu a mai pus nimic în loc, lăsând gardul golaș și pe noi expuși în toată splendoarea bucătăriei, pe care o poate acum vedea cu ușurință de la geamul lui. Il mai las o săptămână, poate se satură de noi, și, dacă văd că nu, mă apuc să croșetez o păturică mare-mare, pe care s-o pun pe gard. Timp ar fi,skills găsim... numai vecinul să nu intre în depresie, că suntem simpatici de privit, îmi imaginez.

Așa... apoi a venit joi, care mi-a părut a avea 2 ore, și alea zburând imediat, între lecții cu elevuțul meu mic, pizza făcută în casă, pe piatra mea de nădejde, cu 4 modele diferite, să mulțumească întreaga clientelă, niște rummy, un 66 și niște seriale.. și numaidecât s-a făcut vineri.

Adică azi. Azi, pe lângă lecțiile obisnuite, Edu a primit ca temă, de la doamna, și să facă o prăjitură marmorată, pe care a executat-o cap coadă chiuind de bucurie(eu l-am ajutat doar la cuptor și să țină bolul când era prea greu). I-a ieșit super, era o rețetă foarte ușoară și gustoasă, special concepută pentru copii, trimisă de doamna pentru a-i ajuta să citească o rețetă corect, pentru a cunoaște măsurile, a împărți corect și... a se distra.

Apropo de asta. Eu am o problemă în a lucra cu cineva în bucătărie, așa că experiențele anterioare în care am încercat să îi țin pe lângă mine și să îi inițiez în arta gătitului au fost scurte și traumatizante. Pentru mine. Și mi-am dat seama de un lucru, chiar și ieri, când Edu avea de făcut un proiect pentru Paște și eu tot decupam iepurași și oușoare și nu-mi venea să - l mai chem să facă el. Mi-am dat seama că trebuie să pregătesc pentru fiecare dintre participanți un proiect. Fiecare cu iepurașii lui, fiecare cu desenele lui, fiecare cu prajiturica lui. Astfel ei au ocazia să învețe (sau să exerseze) și eu îmi pot face damblaua fericită. Nu de alta, dar am încetat să sper că voi depăși vreodată vârsta emoțională de 10 ani, așa că e mai bine să dăm cărțile pe față și să trăim în armonie.

Mbun. Acum, că am lămurit și asta, ne putem întoarce toți liniștiți la treburile noastre, iar eu revin peste câteva zile cu noutăți năucitoare, sunt sigură. Sper să nu vă consume prea mult așteptarea.