Jurnal de coronavirus. Ziua 13. Scurt de tot

De parcă mi-ar citi blogul, ghiciți ce făcea vecinul azi dimineață, de m-am și speriat de el când am ieșit în curte?
Punea plasa, of course. Nici nu-l văzusem, și am ieșit ca o floricică să iau aer. Întâi m-a șocat faptul că am văzut plasa, apoi m-a pufnit râsul, apoi l-am văzut pe el  și m-am speriat. Asta ar fi povestea mea. A lui ar fi: "puneam plasa și vecina a ieșit pe terasă, a început să râdă ca nebuna, singură, apoi s-a speriat de mine".

Mfine. Așa cum, într-un fel, preconizam, azi am fost cutezătoare și am părăsit casa. Am fost până la cutia poștală, aflată la vreo 20-30 de metri distanță. Sentimentele au fost contradictorii : la început m-am simțit ca un vițel abia fătat, parcă nici nu mai știam să merg, apoi parcă mirosea a libertate, apoi parcă a început să miroasă a coronavirus care se așeza pe hainele mele, apoi, când mai aveam vreo 2 metri până la cutia poștală, am auzit, undeva în depărtare, o mașină, și primul instinct a fost să mă arunc la pământ, că am crezut că e poliția și vine să mă aresteze că am nesocotit ordinul de carantină.
Nu m-am sălbaticit, vi se pare. Doar m-am dezobișnuit puțin de civilizație. Dar nu vă faceți griji, am anticipat asta și acum două zile am comandat niște chestii online de la singurul magazin de la noi din oraș care, deși închis, face livrări. Acum... nu știu câtă nevoie aveam de farfurii bleu, șervețele cu iepurași, o minge gigantică, un gel antibacterian și un joc Twister, dar sigur aveam nevoie să mai văd un (alt) om în carne și oase, să mă asigur că nu ne-au cotropit extratereștrii între timp și nu cumva sunt la modă fețele lungi și corpurile verzi.