Jurnal de coronavirus. Ziua 7.

Am promis că ziua 7 din jurnalul de coronavirus va fi într-un ton mai optimist, așa că mă țin de promisiune și revin cu detalii despre programul meu zilnic.
Ei bine, poate o să vă surprindă, dar viața mea a continuat în ritmul alert și palpitant cu care v-am obișnuit. Mâncare, citit, curățenie, filme, joacă. James Bond ar fi invidios.

Ieri m-am trezit de dimineață, m-am spălat pe mâini, pe față, mi-am făcut rutina zilnică, m-am dat cu parfumul ăla bun, mi-am ciupit obrajii și mi-am mușcat buzele, că așa am văzut eu în filmele cu demoazele cochete și... m-am apucat de a nșpea curățenie generală. Am făcut-o cu stil, asta pot să vă garantez! A ieșit demnă nu de curățenia de Paște, ci de aia de Paște și aia de Crăciun laolaltă. Dacă nu eram consemnați la domiciliu trimiteam restul familiei în vacanță, undeva, să nu-mi întineze casa cea fără de prihană. Dar n-am avut unde să-i trimit, așa că după masa de prânz deja totul arăta de parcă nu văzuse picior de mop electric în viața lui.

Aseară ne-am uitat la Vocea Franței, sau cel puțin am încercat să ne uităm, printre Vocea lui Răzvan și Vocea lui Eduard care sunt emisiunile noastre preferate dintotdeauna (ei, aș, preferate! Nu avem de ales și încă n-am aflat cum să le punem pauză, așa că ne consolăm păcălindu-ne că ne plac).

Și s-a mai dus o zi. Azi și ieri, fiind weekend, nu au avut teme și au zburdat mai liberi ca de obicei, însă chiar și așa, cu toate astea, încă e liniște și pace în casa noastră, ceea ce, recunosc, mă îngrijorează. Mă așteptam ca până acum, după mai bine de o săptămână de 24/24 de conviețuire quasi siamezică, să fi explodat deja ceva: un bec, capul meu, o tigaie în capul cuiva, o epidemie de urlete... Însă pesemne că suntem mai rezistenți decât estimasem. Ne mai acord o săptămână. Am încredere.

Acum, când scriu, îi aud cum se aleargă prin casă și țipă. Cred că joacă "atinsa". Sunt foarte încântați și mândri de invenția lor. La fel cum sunt, în fiecare zi, de aceleași scheme pe care le fac în trambulină și pe care mă obligă să le vizionez zilnic, cu aceeași surprindere și încântare, de parcă nu le-aș ști pe dinafară. Că știți cum e... sunt copii care la 8-10 ani au inventat deja te-miri-ce aparate de împachetat haine (da, mă refer la băiețelul de 9 ani care a construit din lego mașinăria aia de împachetat) sau care au câștigat premii inventând soluții eficiente pentru salvarea balenelor albastre, și sunt copiii mei, care aruncă o sticlă pe jumătate goală în aer și sunt în delir dacă reușesc să o facă să aterizeze în picioare...
Csf.. Ncsf. Monkey sees, monkey does.

La final las o poză cu activitatea noastră preferată* a zilei de azi, pentru că am văzut că grătarul e laitmotivul spiritului românesc de ieri și dintotdeauna, și, în speranța că această poză va atrage și cititori dintre aceia care preferă plimbările în locul izolării, le transmit un călduros #staținaibiiîncasă!

*Menționez că niciunui bătrân sau tânăr nu i-a fost pusă viața în pericol în timpul acestei activități în aer liber. Stăm la casă.